Curajul de a spune NU

Tot mai des dau peste faza asta cu ‘nu am timp’. La munca, printre rude, printre prieteni, vecini, constant avem contact cu omeni care se plâng ca nu le mai ajunge timpul.  Ca efectiv, orice altceva ce e extra programului de munca, casa, copii, devine imposibil, la limita absurdului. Timpul a devenit un aspect prețios asupra caruia nu mai avem control și se ajunge intr-un continuu cerc vicios – de ce spun ca nu am timp, de ce simt ca efectiv, am mai multe de făcut. 

Am experimentat si eu acest sentiment, pe o perioada destul de lunga, însă care a culminat în primavara lui  2018, când eram în Liban, voluntara în cadrul unui proiect cu refugiații sirieni. Eram într-o ‘pauza’ de munca pe vas, și, după un proiect cu copiii în Egipt și o luna de haladuit prin Iran, ajunsesem în sfârșit în Liban. Îmi dorisem de mult sa fiu acolo, sa fac ceea ce făceam, sa am experiența directa cu toți acei oameni care, amărâți așa cum erau, mă impresionau mereu prin vioiciunea, optimismul și bunătatea cu care mă înconjurau.  

A fost ușor sa mă las dusa de val- am fost supta în acest vârtej, acest sindrom al îngrijitorului, în care vrei sa dăruiești, sa te dedici trup și suflet, punând pe locul doi nevoile tale. Lucram aproape zilnic, locuiam cu voluntarii și eram lipsită de acel spațiu personal pentru a mă detașa, a mă încarca. Apoi, nici nu îmi trecea prin cap sa mă plâng – mi se părea o idee absurda, ținând cont de faptul ca pentru asta venisem- sa servesc, sa fiu de ajutor. 

Pe langa clasele de engleză și matematica, mai făceam, împreună cu o colega, fitness cu femeile din comunitate. Era o clasa motivantă, plina de zâmbet și mișcare cât cuprinde, care se termina mai mereu cu o masa pe cinste pregătită de ele, ca semn de recunoștință. În timp ce așteptam sa începem clasa, m-am trezit, dintr-o data, plângând. Nu mă puteam opri, și pur și simplu nu știam ce sa spun copiilor care veneau, repetat,  sa mă ntrebe – ‘Miss? Why are you sad?’. Mi se părea absurd, și, la insistentele colegei, mi-am luat restul zilei liber, sa fac ce? nu știu, dar ceva era de făcut. 

Atunci am realizat ca eram în criza – la nivel fizic și emoțional. Mi-am dat seama ca cerusem prea mult, ca în încercarea de a da, uitasem sa am grija de mine. Exact ca faza cu masca de aer din avion, nu putem salva pe nimeni dacă nu ne salvam întâi pe noi. Și uite așa am experimentat eu burnout ul, de care mi-a luat ceva sa mă vindec, dar în acest proces de vindecarea am descoperit o alta fațetă a mea, aceea a compasiunii, a conștientizării cât este de esențial acest spahiu, dacă vreau sa mă mențin pe linia de plutire. M-a ajutat mult și un program mai strict de recunoștință- atunci descoperisem cartea ‘Magic’ de Rhonda Byrne. 

Recent, am mai descoperit o comoara de carte, și anume ‘Când corpul spune nu’ scrisă de renumitul doctor și specialist în traumatologie și adicție,  Gabor Mate. Am citit-o dintr-o suflare. A fost foarte revelator pentru mine sa înțeleg ca suferim de o mare inconstienta când vine vorba de cauza bolilor cu care ne confruntam astăzi, iar aceasta cauza este pe fond emoțional, în strânsă legătură cu stresul și mediul în care trăim. Mereu mă întrebăm – dar ce anume face ca un pacient sa se vindece de cancer când celălalt, aflat în același stadiu – nu reușește? Cum se face ca exista oameni care practica un stil de viata sănătos și se îmbolnăvesc de cancer, când alții, neglijenți în ceea ce privește stilul de viață și fumători,  nu au absolut nimic? 

La nivel fiziologic, stresul implica creierul, aparatul hormonal, sistemul imunitar și multe alte organe, și apare atunci când corpul percepe o amenințare la adresa existentei sau a stării de bine. Interesant de notat aici este ca pot sa fiu stresat fără sa simt neaparat o tensiune, și ca e posibil sa simți tensiune fără sa activezi mecanismul fiziologic al stresului. Asta se întâmplă atunci când cererile unui organism depășesc capacitățile rezonabile ale organismului de a le îndeplini. Deci, poți crede ca ești stresat într-un mod bun, însă la nivel fiziologic, lucrurile sa nu stea chiar așa. 

Un alt aspect demn de amintit este ca definiția factorului de stres tine de sistemul de procesare care ii atribuie semnificatia, și mai apoi urmează personalitatea și starea psihică. Felul în care am crescut, programele pe care le am la nivel subconștient vor constitui lentilele prin care voi interpreta stresul.  Apoi, pot trai un eveniment stresant în prezent, dar tot așa, pot simți încă rezonanta unuia din trecut. Mate vorbește despre acei factorii universali ce duc la stres și anume – incertitudinea, lipsa de informații și pierderea controlului. Stresul cronic apare exact atunci când o persona este expusă la factori de stres de care nu poate scapa, fie ca nu ii recunoaște, fie ca nu are control asupra lor.  

Ce am mai aflat interesat este ca interpretam lumea cu ajutorul emoțiilor, iar aceste emoții sunt răspunsuri la stimulii prezenți, însă filtrați prin memoria experienței trecute. Aceasta se formează ca răspuns la aportul parental, deci, prin integrarea mesajelor emoționale ale părintelui. De interacțiunea cu parintele depinde dacă percepem o lume în care dragostea și acceptarea sunt norma sau, din contra, dacă trăim intr-o lume ostila, care necesita o vigilenta permanenta. Astfel, după acest model, ne vom stabilii și relațiile cu cei din jur, ne vom înțelege și iubi după felul în care am fost înțeleși și iubiți. 

Acum poate te intrebi – bine bine, dar ce e de făcut? Cum pot identifica stresul și cum mă pot raporta la el? 
În primul rând, primul pas este sa îmi dau voie sa simt acele emoții si sa nu le mai reprim sau ascund sub forma de adicții (munca, shopping, alcool, droguri, sex, etc). Odată ce le conștientizez, sa pot sa îmi exprim nevoile și sa îmi delimitez spațiul – adică, mai bine spus, sa îmi dau voie sa spun ‘Nu’ acolo unde simt ca mi-au fost încălcate granițele emoționale. Apoi, sa pot sa văd nevoile mele actuale, de acum, și sa nu mă mai identific cu cele din copilărie, care inconștiente fiind, continua sa aiba o influenta nefasta în prezent. 

În toată aceasta ecuație exista o singura necunoscuta – și anume – cum vei alege sa iti dai voie astăzi, sa fii cu tine, sa iti dai dreptul la acea pauza? Fie ca meditezi, ca ieși la o plimbare în natura, ca dansezi, ca faci yoga, sau ca pur și simplu stai și contemplezi, depinde doar de tine dacă ai curajul sa spui ‘Nu’ unei situații, persoane, obicei adictiv, și un mare ‘Da’ ție, cu toată compasiunea și asumarea de care ai nevoie. Și crede-ma, sunt mari șanse sa ai nevoie de asta acum, mai mult ca oricând!